MIOVENI

În dialogul de la Ateneu, cu Gabriel Liiceanu, Herta Muller a atras atenţia că noi nu am avut disidenţi notabili, iar puţinii pe care i-am avut nu au avut susţinerea publică pe care au avut-o cei din alte ţări din est.
Aparent, scriitoarea are dreptate, dar la o cercetare atentă a opiniei sale, descoperim mai multe insuficienţe: unele logice, altele politice, altele, în fine, istorice. Căci un disident notabil nu doar se face, ci este şi făcut de contextul politic şi social în care apare. Dacă societatea civilă, sindicatele, biserica nu se solidarizează cu el, nu poate ajunge nicicum un veritabil disident. N-am avut noi atâţia potenţiali disidenţi? Ce susţinere au primit ei de la sindicate, de la societatea civilă, de la biserica ortodoxă română? Niciuna!

Vaclav Havel, scriitorul şi disidentul ceh, ultimul preşedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) şi primul preşedinte al Republicii Cehe (1993-2003), s-a născut la 5 octombrie 1936, la Praga. Fiind fiul unor capitalişti bogaţi, are de suferit  din cauza comunismului, încă din adolescenţă. Nu i se permite să facă studii universitare, aşa că merge la cursurile serale. La vârsta de 15 ani îşi descoperă pasiunea pentru poezie. Scrierile sale sunt influenţate de Kafka, chiar dacă operele acetuia erau interzise în acea vreme.

Născut în 1943, Lech Walesa s-a angajat, 27 de ani mai târziu, ca electrician pe şantierul naval „Lenin” din Gdansk, iar zece ani după aceea a devenit liderul grevei spontane prin care muncitorii au ocupat şantierul, declanşând greve în toată Polonia.

Adam Michnik încearcă, în cartea sa „Mărturisirile unui disident convertit”, să găsească un răspuns la problema fundamentală ridicată de încheierea „războiului polono-polonez”, cum numeşte el perioada comunismului polonez, prin căderea paşnică a acestui sistem-utopie.
Dar răspunsul său este nemulţumitor pentru toate entităţile politice post-comuniste: democraţia poloneză trebuie să fie caracterizată nu de simţul revanşei, ci de simţul milei, căci, pentru a obţine dreptatea, trebuie să reprimăm  în noi „logica ucigătoare a revanşei” (Ioan Paul II), oricât de îndreptăţită ne-ar apărea ea. Şi, ajuns aici, Michnik se simte obligat să se întrebe ce înseamnă a ierta şi să răspundă la această grea întrebare. Iar răspunsul lui Michnik este neaşteptat, pentru că el implică renunţarea la dreptatea care ni se cuvine: a ierta „înseamnă să renunţăm conştient la dreptatea care ni se cuvine, în numele milosteniei”.