L-am regăsit pe Cristian Diaconescu în primul guvern Boc, ca reprezentant al aceluiași PSD, la externe. A fost un mandat aproape la fel de scurt ca primul, dar în timpul căruia omul și-a făcut treaba discret și eficient. N-a dorit să iasă de la guvernare când a vrut Mircea Geoană, dar s-a supus partidului pe care, ulterior, a încercat să-l conducă. N-a reușit, și a plecat, devenind din prieten dușman pentru majoritatea pesediștilor. Și asta pentru că a început o nouă construcție, UNPR-ul, cu care ține, de doi ani încoace, actualul guvern în funcție. Ulterior, desemnarea lui ca viitor candidat la președinție al partidului său a venit firesc, și cunosc destui oameni care îl vor vota. Pentru bucureșteanul a cărui mamă este originară din Stâlpeni, Argeș, a venit și ziua întoarcerii în guvern. Și asta nu numai pentru gafele predecesorului său, care a eșuat în campania de a duce România în Schengen, ci și pentru că o merita. Este al treilea ministru cu legături argeșene, după actualul său coleg de partid, fostul ministru al sporturilor în guvernul Năstase, Georgiu Gingăraș, și Marian Sârbu, fost lider sindical la Alprom și ministru al muncii în același guvern, care prinde un portofoliu important în Executiv. Și este și un nume important într-un guvern în care liderii politici sunt cam prea rari. Sunt doar câteva dintre argumentele care mă fac să ajung la concluzia că numirea lui Cristian Diaconescu va crește calitatea guvernului, contribuind și la intrarea noastră mai rapidă în spațiul Schengen, dar și la îmbunătățirea modului în care ne vede lumea civilizată, dincolo de hoți, cerșetori și prostituate.
